Data publicarii: 24.03.2005

Mai în glumă mai în serios se spune despre recrutare că este "victoria speranţei asupra experienţei". Expresia este valabilă în egală măsură pentru angajator şi angajat şi se referă la faptul că, deşi efortul de a găsi candidatul/angajatorul perfect este uneori foarte mare, rezultatul nu este niciodată pe măsură.

Poate să fie selecţia de vină, dar la fel de bine poate să fie modul în care relaţia de muncă se derulează după aceea. În timp, anumite elemente ale relaţiei se pot calcifia, alte dimpotrivă, pot fi într-o continuă schimbare. Se poate întâmpla, spre exemplu, ca nivelul salariului să rămână neschimbat de-a lungul unei lungi perioade de timp, chiar dacă sarcinile şi responsabilităţile postului s-au schimbat. De obicei discrepanţele apărute între partea "fixă" şi cea "mobilă" a relaţiei de muncă sunt printre cele care determină acumularea de frustrări şi, într-un final, luarea deciziei de părăsire a organizaţiei.

Un caz care se potriveşte tiparului de mai sus este acela al specialiştilor contabili. Întrebaţi în legătură cu ceea ce aştepată de la noul angajator, mulţi răspund că doresc ca anumite probleme să fie rezolvate la timp şi să nu treneze. Cei mai mulţi acuză inerţia conducerii firmei în legătură cu luarea unor decizii importante din punctul lor de vedere. Pe de altă parte ei recunosc că genul de probleme cu care ei se confruntă la actualul loc de muncă se regăsesc în marea majoritate a organizaţiilor. Cu alte cuvinte, toţi contabilii se plâng, sub o formă sau alta, cam de aceleaşi lucruri: nerecunoaşterea meritelor, presiunile care se exercită asupra lor, resursele insuficiente alocate pentru desfăşurarea activităţii în bune condiţii, comunicarea cu managementul…Acestea sunt ca o boală endemică în domeniul contabil. Oriunde ai privi, regăseşti simptomele acestei boli, în diverse stadii de evoluţie.

Deşi doresc schimbarea locului de muncă din motivele enumerate mai sus, ei recunosc pe de altă parte că nu-şi fac iluzii că vor găsi acel loc de muncă/angajator ideal. Se pune atunci întrebarea de ce mai pleacă de la vechiul loc de muncă?

Răspunsul, nu neapărat singurul, este legat de speranţa că vor scăpa de anumite părţi "fixe" ale actualei relaţii de muncă, cele care le-au dat şi cele mai mari insatisfacţii. În primul rând este vorba de salariu. Contabilii sunt dispuşi să trăiască aceleaşi frustrări la un alt angajator, dar pe bani mai mulţi. În al doilea rând ei speră să mai obţină alte câteva lucruri faţă de vechiul loc de muncă. Aceasta poate să însemne, de pildă, o aplicaţie informatică mai performantă, o echipă mai numeroasă, un program de lucru mai puţin solicitant, etc.

Ei nu-şi fac iluzii, sau oricum le vor pierde foarte curând, că vor obţine tot ceea ce-şi doresc. Cei care au experienţa mai multor locuri de muncă ştiu de la bun început că vor fi nevoiţi să facă o serie de compromisuri. Vor fi genul de compromisuri care vor rigidiza o parte a relaţieid e muncă şi care, mai devreme sau mai tîrziu, îi vor duce acolo de unde au plecat: la o stare de nemulţumire cronică, pe care ei consideră că o pot vindeca doar plecând din organizaţie.

O parte din aceşti specialişti vor să rupă cercul vicios şi devin propriii lor angajaţi. Ei cred că în acest mod relaţia lor cu angajatorul - acum transformat în client - se va îmbunătăţi. Nimic mai fals. Poate că relaţia angajat-angajator poate părea împovărătoare şi generatoare de frustrări, dar şi cea client-furnizor are "challenge"-urile ei, deloc de neglijat.

Ce de făcut? Care este soluţia?
Suntem de părere aceste fenomene sunt inevitabile în procesul de maturizare a pieţei muncii. Angajatorii încep treptat să accepte "autoritatea" specialiştilor şi învaţă cum să-i folosească. Angajaţii încep să înţeleagă ce înseamnă să fii profesionist şi cum trebuie să abordeze problemele pentru a le rezolva în mod operativ şi eficient. Vor fi avanatajaţi cei care învaţă mai repede şi ştiu să-i recunoască pe cei asemenea lor. Ei vor avea în acest fel şansa de a forma echipe puternice şi pline de succes.