Stagiul de cotizare – partea I

Stagiu de coti zare versus vechime în muncă.

 

Noţiunea de „vechime în muncă” începe să iasă treptat din vocabularul nostru. Deşi o găsim formulată ca atare în Codul Muncii şi se face referire la ea în contractele colectivele de muncă, utilizarea ei este tot mai restrânsă. Conform Codului Muncii, perioada în care o persoană a muncit se consideră vechime în muncă. O atare definiţie ne dă o simplă informaţie cantitativă: câţi ani a muncit o persoană de-a lungul vieţii sale. La ce ne foloseşte o astfel de informaţie?

În primul rând, la stabilirea perioadei de timp în care angajaţii au dreptul de a solicita plata drepturilor care li se cuvin conform contractelor individuale de muncă.

În al doilea rând, la determinarea sporului de vechime – în acele sisteme de salarizare care încă îl mai aplică.

În al treilea rând, la derularea diferitelor proceduri administrative legate, spre exemplu, de dovedirea experienţei într-o anumită meserie/profesie/specialitate.

 

Atunci însă când vorbim despre drepturi de asigurări sociale, semnificaţia uzuală a „vechimii în muncă” este deformată. Mai exact, „vechimea în muncă” dispare, lăsând locul „stagiului de cotizare”. Noţiunea de „stagiu de cotizare” are o conotaţie preponderent financiară, sugerând o perioadă de timp în care s-a plătit ceva în scopul obţinerii a altceva. Concret, reprezintă perioadele de timp în care o persoană a cotizat (a plătit o sumă de bani) pentru a putea beneficia de anumite drepturi de asigurări sociale (pensii, indemnizaţii, etc.).

 

Există 3 acte normative principale care reglementează drepturile de asigurări sociale:

•  Legea 19/2000 privind sistemul de asigurări sociale de stat.

•  Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă

•  OUG 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Dintre acestea, ultimul nu face nici o referire expresă la noţiunea de stagiu de cotizare.

 

Primele două conţin formulări similare în ceea ce priveşte echivalarea vechimii în muncă cu stagiul de cotizare, pentru toate perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a celor două acte.

 

Prin art.8 din Legea 19/2000 privind sistemul de asigurări sociale de stat:

(1) Constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte.

 

Conform acestei definiţii, se va considera lună de stagiu luna în care au fost plătite contribuţii, indiferent de perioada din lună efectiv lucrată.

 

Destul de ciudat, Codul Muncii face o ajustare a Legii 19/2000, în sensul în care aduce explicaţii suplimentare:

 Art. 103. (3) În cazul salariatului care desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă cu timp parţial, stagiul de cotizare la sistemul public de asigurări sociale se stabileşte proporţional cu timpul efectiv lucrat conform legii.

 

Conform aceste prevederi, stagiul de cotizare se va ajusta corespunzător prin calcularea unui stagiu “echivalent” unui program normal de lucru de 8 ore.

 

Legea 76/2002 are aceeaşi abordare asupra modului de determinare a stagiului de cotizare.

Astfel, conform definiţiei date de lege: stagiu de cotizare - perioada în care s-a plătit contribuţia de asigurări pentru şomaj atât de către asigurat, cât şi de angajator sau, după caz, numai de către asigurat.

Mai departe, conform art.34: (1 2 ) Pentru persoanele încadrate cu contract individual de muncă cu timp parţial, stagiul de cotizare prevăzut la alin. (1) lit. a) se stabileşte proporţional cu timpul efectiv lucrat, prin cumularea stagiilor realizate în baza contractelor individuale de muncă cu timp parţial.

 

Care sunt consecinţele unei asemenea abordări? Evident, modalitatea de determinare a stagiului de cotizare devine foarte greoaie. Presupunând că o persoană are 2 contracte cu timp parţial, va fi imposibil ca un singur angajator să stabilească stagiul de cotizare în vederea stabilirii drepturilor de asigurări sociale (spre exemplu). Acest lucru îl poate face doar Casa de Pensii, care are posibilitatea cumulării stagiilor parţiale.

 

O altă consecinţă este legată de faptul că cei care muncesc în baza unor contracte cu timp parţial sunt penalizaţi de două ori: o dată prin diminuarea stagiului şi încă o dată prin drepturile salariale mai mici pe care le obţin.

 

Se întrezăreşte însă o nouă abordare în ceea ce priveşte stagiul de cotizare. Ea se regăseşte în propunerea de modificare a codului Muncii, prin abrogarea art.103 alin. (3) (citat mai sus). Dacă abrogarea va fi acceptată, aspectul financiar al noţiunii de stagiu de cotizare va deveni predominant, cel legat de timpul fizic lucrat devenind cu totul secundar.

 

De altfel, o asemenea interpretare există în actuala Lege 19/2000 dar se referă doar la contractele de asigurare. Astfel, conform legii, persoanele asigurate prin contract pot plăti anticipat pe o perioadă de maxim 12 luni contribuţia la sistemul de asigurări sociale de stat. Plata anticipată permite acumularea a 12 luni de cotizare la stagiu. Practic, este vorba de un stagiu de cotizare „virtual” deoarece nu are nici o legătură cu munca prestată în acest răstimp ci doar cu perioada asigurată aşa cum a fost stabilită prin contract.

 

Noua perspectivă pe care o poate aduce modificarea Codului Muncii ar trebui, din motive de consecvenţă, să se extindă şi la sistemul de asigurări de şomaj şi, de ce nu, şi asupra sistemului de asigurări de sănătate.

 

Liliana Bolan